Published On: sâm, Noi 24th, 2012

Soţia, o “specie” pe cale de dispariţie

Femeile din zilele noastre au destul de multe motive pentru a se gândi bine dacă doresc sau nu să se mărite. În mod clar, astăzi, nu va mai fi nevoie ca bărbaţii să susţină casa, având în vedere egalitatea dintre sexe. De asemenea, căsătoria nu îi mai oferă femeii, unica poartă de acces spre plăcerile sexuale, deoarece concubinajul nu mai este de mult un subiect tabu. Mai mult, căsătoria nu mai reprezintă singura cale admisă prin care o femeie poate avea urmaşi iar acest lucru o demonstrează statisticile care arată că în 2003, între 25 şi 30 de procente dintre copii proveneau din relaţii extramaritale

În plus, având în vedere că una din două căsătorii se va sfârşi cu un divorţ, această instituţie nu îi mai poate asigura femeii protecţia pe care i-o promitea cândva. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire de ce femeilor le ia atât de mult timp să se decidă dacă devin sau nu soţii. În România, datele de acum 9 ani arată că femeile se căsătoresc în jurul vârstei de 24 de ani, dar nu este exclus ca până astăzi vârsta medie să fi crescut. Statisticile din 2011 arată că, în medie, româncele decid să aibă primul copil în jurul vârstei de 27 de ani.

În această atmosferă ambiguă, este bine să ne aruncăm privirile în trecut pentru a vedea cum era definit conceptul de soţie şi cum se schimbă el din primele zile ale civilizaţiei umane şi până în prezent.

SOŢIILE ÎN GRECIA ANTICĂ

Există destul de multe scrieri despre soţiile din Grecia Antică şi totuşi este posibil să avem foarte puţine informaţii referitore la cine au fost ele cu adevărat. Mare parte din literatura acelei perioade a fost creată de bărbaţii cea ce înseamnă că ei au relatat întâmplările din punctul masculin de vedere. Aşa se explică de ce literatura grecească nu ne permite să aflăm nimic despre speranţele, fricile, grijile, nevoile sau dezamăgirile soţiilor.

Ceea ce ştim, însă, este că femeia model a acelei perioade era Penelopa, fiica lui Icar şi soţia lui lui Odiseu pe care l-a aşteptat aproape 2 decenii să se întoarcă acasă. În lunga lipsă a soţului său, Peneleopa a fost supusă, a avut grijă de regat şi de fiul său, dar niciodată nu i-a mai trebuit un alt bărbat. La popul opus a stat Elena din Troia, femeie frumoasă şi dorită de toţi, sursa tuturor nenorocirilor.

Dacă facem o trecere de la perioada lui Homer spre Atena secolului V, sursele încep să fie mai variate. Eschil, Sofocle şi Euripide descriu o latură mult mai violentă a femeii prezentând cuplurile Oedip şi Iocasta, Agamemnon şi Clitemnestra, Iason şi Medeea. Pentru cei care nu ştiu, Clitemnestra îşi omoară soţul când acesta se întorcea din Războiul Troian, Medeea îşi omoară copiii pe care i-a avut cu Iason iar Iocasta, află că Oedip îi este fiu si se sinucide.

Comedia grecească, pe de altă parte, pare să expună o imagine mai realistă a soţiei. Căsătoria pare să fi fost un aranjament în care cel mai mult conta zestrea fetei în baza căreia urma să se susţine cuplul mai departe, în viaţa de zi cu zi. De asemenea, în perioada lui Pericle, cel mai important era ca băiatul să intre într-o familie în care părinţii să fie cetăţeni atenieni. În timp ce aceste lucruri erau stabilite de bărbaţii din familie, viitoarea soţie, de obicei în vârstă de 14 ani, nici nu lua contact cu mirele, de regulă de două ori mai în vârstă ca ea. Mai mult, după căsătorie soţia devenea supusa „stăpânului ei ”şi depindea de mila acestuia”. În schimb, soţul, avea voie prin lege să întreţină relaţii sexuale cu cine voia, indiferent de sex. Singurul fruct interzis era soţia altui cetăţean.

ROMANII

Între secolele V şi II î.e.n., căsătoria romană semăna foarte mult cu modelul grecesc: controlul asupra femeii era deţinut de tată şi apoi de viitorul soţ în timp ce rolul ei era, evident, acela de a se supune bărbatului. Totuşi, spre sfârşitul republicii se înrădăcinează un model mai egalitarist, în care femeile şi bărbaţii devin un fel de parteneri.

Tot tatăl era cel care căuta un soţ bun, dar şi mamele şi alte rude de sex feminin se puteau implica în luarea acestei decizii. Decizia se lua cu mult înainte de momentul căsătoriei, unele fete  fiind „promise”  de la vârsta de 6 ani. Negocierile între cele două familii erau purtate de adevăraţi specialişti, intermediari cu experienţă. În luarea deciziei conta statutul viitorului soţ, mai ales cel economic. Desigur, dacă băiatul arată şi bine, aceste caracteristici îi mai aduceau câteva bile albe. De la viitoarele soţii se cerea să fie virgine, în timp ce viitorii soţi ar fi trebuit să fie manieraţi.

Ceremoniile aveau loc în casa mireselor, vara, după data de 15 iunie, iar cele realizate înainte de această lună erau considerate ghinioniste. Cu o zi înainte de căsătorie, viitoarea mireasă îşi dădea jucăriile zeilor şi se lepăda de straiele purtate în copilărie. Hainele de mireasă cuprindeau un voal portocaliu spre roşu şi o haină ţesută dintr-o singură bucată de material, lagetă în talie cu un nod complicat pe care numai soţul ar fi trebuit să îl poată dezlega. După nuntă toate lumea aducea daruri, iar unul dintre obiceiuri presupunea ca mireasa să se prefacă tristă şi aşezată în  braţe la mama ei, de unde soţul trebuia să o ia cu forţa.

În timpul căsniciei se presupunea cu un cuplu trebuie să aibă cât mai mulţi urmaşi, dar această regulă nu se aplica şi în rândul nobililor unde metodele contraceptive erau renumite. Una dintre cele mai des utilizate era alcătuit din lână îmbibată în diferite substanţe despre care se credea că împiedică formarea sarcinii precum: mierea, răşina de cedru, alaun şi plumb sau sulfaţi amestecaţi cu ulei. Avortul, nefiind interzis prin nicio lege până spre sfârşitul secolului al doilea, motiv pentru care femeile apelau la el destul de des.

O altă practică des întâlnită în rândul elitelor era divorţul. Despre Marc Antoniu se spune că ar fi avut 5 căsnicii şi chiar ci Cicero a divorţat după o căsnicie de 30 de ani. În această perioadă, chiar şi femeile aveau dreptul de a intenta divorţ atât timp cât erau susţinute de taţii lor.

SOŢIILE ÎN EUROPA MEDIEVALĂ

În Evul Mediu, în Europa Occidentală, biserica Catolică şi-a pus treptat amprenta asupra căsătoriei. Astfel, mariajul devine sacru, iar bărbaţii şi femeile care alegeau acest drum trebuiau să ştie că nu mai există cale de întors. În general, s-a spus că această lege venea să le avantajeze pe femei, oferindu-le protecţie pe viaţă din parte soţilor care erau legaţi de ele pe vecie. Totuşi, în mai toate societăţile europene, bărbatul avea dreptul să îşi pedepsească aspru soţia dacă aceasta nu i se supunea, în unele cazuri chiar şi crima fiind acceptată.

Prin urmare, Evul Mediu rămâne în istorie drept o perioadă în care, atât din punct de vedere legal, cât şi religios, bărbatul este stăpânul, iar soţia îi este supus.

La baza formării unei familii stăteau averea viitoarei soţii, banii, animalele şi bunurile care îi reveneau bărbatului prin această alianţă. În schimbul acestor bunuri materiale, soţul se angaja să asigure adăpost şi protecţie pentru viitoarea familie. Cu alte cuvinte, ziua nunţii era, de fapt un fel de zi a târguielii, a unui transfer legal de bunuri de la familia miresei spre cea a mirelui.

Singurii care mai lăsau loc şi pentru dragoste erau ţăranii. În rândul acestora, uneori, tinerii se cunoşteau şi chiar se şi plăceau. De asemenea, existau cazuri în Europa, unde bărbatul nu accepta sa se căsătorească până când fata nu se dovedea a fi fertilă.

În rândul nobililor, în schimb, reprezentările din filme ne-au informat corect: fata trebuia să fie neapărat virgină, motiv pentru care o tânără nu putea fi niciodată lăsată singură, mai ales în compania unui bărbat.

Ulterior biserica i-a învăţat pe supuşi că relaţiile sexuale, chiar şi cele dintre soţie şi soţ poartă pecetea păcatului strămoşesc. În timp ce puţini gânditori creştini susţineau mariajul şi declarau că soţia nu este un obstacol, ci un ajutor pentru obţinerea mântuirii, biserica vedea căsătoria drept un rău necesar.

În Ţările Române, cel mai important aspect înainte de căsătorie era virginitatea fetei, de unde şi proverbul: „Mai bine fată moartă / Decât necinste să poartă”. În familie, rolul fundamental al soţiei este acela de a procrea, mai ales băieţi. Exista o adevărată obsesie legată de acest aspect, dovadă fiind metodele prin care se credea că poate fi influenţată conceperea unui copil de sex masculin: în timpul actului sexual, fie se aşezau sub pat unelte utilizate exclusiv de bărbaţi, fie bărbatul sau ambii parteneri trebuiau să ţină gura închisă (datorită asocierii simbolice dintre gură şi organele genitale feminine). În cazul în care soţia nu aduce pe lume copii, sau dacă singurii moştenitori sunt fete, ea poate fi repudiată.

NAŞTEREA IUBIRII ROMANTICE

Se spune că francezii au inventat „iubirea romantică” ce îi are ca protagonişti pe un cavaler şi o domniţă şi care inspira, la început, crearea relaţiilor amoroase în afara căsătoriei. Această nouă viziune asupra iubirii restabileşte rolurile în cuplu, femeia începând să îşi recâştige drepturile. Scrierile din acea perioadă vin să o prezinte pe femeie ca deţinătoarea puterii şi pe bărbat drept un fel de slujitor gata să o servească. Desigur, astfel de cazuri erau rare în lumea feudală şi veneau ca o contra-realitate la normele predominante. Cu toate acestea, era pentru prima dată când femeia avea o poziţie superioară.

În tot acest timp, doamnele căsătorite erau sfătuite să rămână credincioase soţului, dar să dea dovadă şi de cochetărie. Astfel ele trebuiau să evite să se îmbete, să îşi îndulcească respiraţia cu unele condimente şi să evite să se lase sărutate atunci când sunt transpirate. De asemenea, unele dintre doamne erau aspru criticate pentru că adoptaseră decolteul foarte la modă în acea perioadă, lucru care le permitea şi altor bărbaţi să le admire, nu doar soţilor.

Pentru că biserica interzicea avortul, era normal ca o familie să aibă 7-8 copii care, în cazul nobililor, erau crescuţi de doici. De multe ori, femeile din înalta societate din Germania şi Italia erau implicate în afacerile soţilor, în timp ce tinerele soţii de la sate se îngrijeau de casă, de animale, uneori participând şi la munca câmpului.

SOŢIILE VICTORIENE

Istoricii sunt de părere că, în jurul anului 1830, iubirea devenise unul dintre cele mai importante criterii de alegere a partenerului de viaţă. Aşa-numita poveste de dragoste începe, aşa cum probabil bănuiţi, printr-un schimb de scrisori iniţiat de bărbat şi continuat de fată numai cu permisiunea părinţilor. Pe toată perioada comunicării prin scrisori, fata nu avea voie să îşi declare adevăratele sentimente. Un astfel de comportament era de prost gust.

Desigur, nu doar dragostea stătea la baza căsătoriei, căci în familiile de nobili, banii şi bunăstarea continuau să atârne destul de greu în balanţă. Din acest motiv, zestrea viitoarei soţii trebuia să conţină pe lângă bani şi pământ de unde să revină anual o sumă de bani care să compenseze faptul că soţia nu muncea.

Femeile din clasa mijlocie, în schimb, se puteau implica în afacerile soţului, mai ales dacă acesta deţinea o prăvălie. Doar în clasa de jos bărbaţii se bazau pe femei să participe direct la asigurarea unui venit potrivit pentru îngrijirea familiei.

Totuşi, indiferent de statut, soţiile din această perioadă aveau un set de atribuţii principale: ele trebuiau să se supună soţului, să îngrijească copiii şi să aibă grijă de casă. Unul din modurile în care o soţie trebuia să îşi mulţumească soţul era cel sexual. Chiar şi în acea perioadă, când ştiinţa admisese că şi femeile pot simţi plăcere în timpul actului sexual, doamnele erau sfătuite să aibă, în primul rând, grijă de soţi. Cu alte cuvinte, femeile victoriene erau considerate „îngeri ai casei”, spirite care nu aveau nevoi sexuale sau astfel de pofte.

Din punct de vedere legal, soţiile continuă să nu deţină niciun drept, motiv pentru care bărbaţilor încă le mai era permis să îşi pună la punct soţiile cu un băţ oricât de lung, dar nu mai gros decât un deget mare. De asemenea, în caz de divorţ, indiferent din ce cauză, copiii îi reveneau soţului.

SOŢIA „OM”

În cel de-al treilea act al piesei de teatru a lui Henrik Ibsen, Casa unei păpuşi, Helmer şi Nora au o discuţie interesantă în care el îi spune: „Înainte de orice altceva, tu eşti o soţie şi o mamă.”. La această afirmaţia Nora răspunde:„ Nu mai cred în asta. Eu cred că înainte de orice altceva sunt un om, la fel ca tine…sau cel puţin mă voi strădui să fiu unul”.

În urma primei reprezentări la Teatrul din Copenhaga, în decembrie 1879, s-a iscat un scandal de proporţii. Ideea ca o femeie responsabilă să renunţe la rolul ei de mamă şi soţie a fost văzută drept o insultă.

Piesa venea să atragă atenţia asupra condiţiei femeii, care nu era recunoscută drept cetăţean şi care depindea în totalitate de bărbat, mai întâi de tată şi apoi de soţ. Singura lege care îi lăsă şi femeii ceva de spus fusese iniţiată în Suedia în 1874, când pentru prima dată femeia are un oarecare control asupra proprietăţilor pe care le aduce în mariaj. De asemenea, legea le avantaja şi pe femeile din clasa de mijloc, care, începând din acel an, aveau dreptul de a fi responsabile asupra propriului venit. Aceste femei strângeau bani pentru propria lor zestre şi pentru propria nuntă. Între timp, până ajungeau să deţină suma potrivită, ele aveau voie să trăiască împreună cu logodnicii şi chiar să devină mame. Acest tip de legătură purta numele de „căsătorie Stockholm” şi le permitea femeilor să aibă o independenţă incredibilă comparativ cu secolele trecute. Pentru că plecaseră de acasă, acestea nu depindeau de părinţi şi, pentru că nu erau căsătorite legal, ele nu depindeau nici de soţi.

În Anglia, această schimbare s-a produs cu ajutorul mass-media, care publica din ce în ce mai multe articole pe tema „noii femei”. Aici, noile femei puteau fi recunoscute după nivelul de educaţie şi independenţa faţă de soţ. Totuşi, protestele feministe au fost văzute drept o ameninţare a condiţiei soţiei şi a mariajului, în sine.

Începând de acum, femeile devin mai informate cu privire la viaţa sexuală. Filosofii şi doctorii încep să publice lucrări  şi să realizeze studii având ca subiect organul genital feminin şi sexul. La jumătatea secolului al XIX-lea apar şi scrieri care promovează mijloacele contraceptive precum spălatul după actul sexual cu un amestec de apă şi una dintre următoarele substanţe: alaun, sulfat de zinc sau oţet. De asemenea, însuşi faptul că protecţia depindea de femei era considerat un avantaj al lor.

Pe de altă parte, până la apariţia pastilei contraceptive, „reţetele” pentru realizarea unui avort erau transmise din generaţie în generaţie, dar şi ajutorul medicilor devenise binevenit. Cu toate acestea, în perioada 1860-1880 se implementează o serie de legi care interzic avortul în mai multe state. Acum se pun bazele primelor încercări de creare a unor mişcări feministe care vor lua avânt abia în anii 1870.

SOŢIA ZILELOR NOASTRE

Toată lumea ştie că imaginea soţiei s-a schimbat radical în ultima jumătate de secol. Acum 60 de ani, o femeie din pătura de mijloc ar fi visat să se căsătorească cu un bărbat din acelaşi oraş, aceeaşi etnie şi religie, dar poate cu un statut financiar mai bun. Înainte de căsătorie probabil că s-a întâlnit cu câţiva băieţi, dar niciodată nu a „mers până la capăt”. Şi-ar dori câţiva copii, lucru care i-ar permite să nu mai lucreze şi să stea acasă având grijă de educaţia lor. Cunoscând foarte puţini oameni care au divorţat, are motive să spere că nu va fi nevoită să treacă printr-o situaţie atât de „ruşinoasă”.

Astăzi, când cele mai multe femei locuiesc deja cu un bărbat înainte de căsătorie, este lesne de înţeles că numărul celor care preferă să îşi piardă virginitatea în noaptea nunţii este restrâns. În plus, dacă o femeie necăsătorită rămâne însărcinată, ea nu se grăbeşte neapărat spre altar, iar dovadă stau statisticile care arată că un număr tot mai mare de copii sunt născuţi din relaţii extraconjugale. Pe de altă parte, femeile din zilele noastre se căsătoresc, în medie, cu 5 ani mai târziu decât au făcut-o bunicile lor şi îşi aleg parteneri de viaţă nu numai din alte ţări ci şi de altă religie sau etnie. Mai mult, soţiile actuale fac, în medie, maximum 2 copii şi aleg să revină la serviciu după cel mult 2 ani de concediu de maternitate.

Pe măsură ce observăm aceste schimbări, chiar dacă unele dintre ele ne par bruşte, trebuie să ne amintim că o soţie nu este reprezentată doar de o poză, ci de o serie de fotografii realizate de-a lungul vieţii ei şi pe care le găsim în albumul familiei. Oamenii se schimbă odată cu trecerea timpului, în funcţie de interacţiunea cu generaţiile mai tinere care îi forţează, indirect, să intre în contact cu noile valori şi comportamente.

Tinerele din zilele noastre se mărită, în general, după ce au împlinit 25 de ani, adică după ce şi-au finalizat studiile şi după ce au acumulat ceva experienţă de muncă. Ele intră într-o căsătorie unde au un statut relativ egal cu al bărbatului, chiar dacă încă mai există discuţii din care reiese că „pentru el, mariajul e mai simplu, ea având mai multe atribuţii”.

Inegalitatea este subliniată în unele dintre cele mai dezvoltate state, chiar dacă se manifestă în afara spaţiului european. În China, de exemplu, se vorbeşte despre „Leftover Women”, acele femei nemăritate care au atins vârsta de 27 de ani şi care sunt aspru criticate de Federaţia Femeilor pentru că au ales să îşi continue studiile în loc să se mărite. În ultimul timp, Federaţia Femeilor din China a trecut la acuze grave împotriva femeilor independente. Iată un extras dintr-un articol postat de această instituţie şi preluat de New York Times: „Fetele drăguţe nu au nevoie de multă educaţie pentru a se mărita şi a intra într-o familie bogată şi puternică, dar celor cu o înfăţişare urâtă le este destul de dificil. Astfel de fete cred că dacă au un nivel crescut de educaţie pot deveni mai competitive. Problema este că ele nu realizează că odată cu trecerea timpului, îmbătrânesc şi valorează din ce în ce mai puţin. Aşa se face că până îşi termină studiile ele sunt deja bătrâne, precum perlele îngălbenite”.

De asemenea, aşa-numitele „Leftover Women” sunt acuzate că duc o viaţă depravată, acceptând să trăiască cu bărbaţi bogaţi, agăţaţi din baruri, fără a se căsători cu ei. De asemenea, Federaţia Femeilor le acuză pentru standardele lor prea înalte în alegerea partenerilor. „Cine spune că există bărbatul perfect? Şi chiar dacă ar exista, de ce naiba ar vrea să se căsătorească tocmai cu ele?”, mai notează acest articol din 2011.

Acţiunile Federaţiei Femeilor din China împotriva tinerelor nemăritate au început să apară în 2007, la puţin timp după ce statul a promulgat un decret pentru consolidarea programelor familiale, ca răspuns la o serie de presiuni precum dezechilibrul între sexe. La rândul său, aceste inegalităţi reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii sociale.

Aşa se explică de ce în China dragostea este tot mai des sacrificată în favoarea unei uniuni cu iz de tranzacţie comercială, unde partenerii unei companii îşi căsătoresc între ei copiii pentru ca respectiva afacere să devină mai puternică. Deşi căsătoria aranjată este interzisă încă din 1950, nu putem spune decât că vechile obiceiuri nu mor niciodată.

În Europa, în schimb, lucrurile sunt din ce în ce mai relaxate, iar cel mai bun exemplu este „pacte civil de solidarité” (PACS) un document care le dă dreptul membrilor unui cuplu să aibă aceleaşi drepturi precum celor căsătoriţi, cu excepţia făgăduielii că vor rămâne împreună pentru totdeauna.

sursa: www.descopera.ro

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>